Aş mai dori să spun ceva care mi se pare că este foarte important.

Cei care au răbdarea să citească, să fie încurajați la o viață de părtăşie cu Domnul Isus, de experiențe cu El, şi cartea aceasta să fie şi o provocare ca să depăşească îngrijorările şi împrejurările vieții prin care trec în drumul lor spre Cer, acolo unde Domnul Isus S-a dus să ne pregătească un loc şi de unde ne-a promis că se va întoarce să ne ia cu El. Dacă avem această credință, cu siguranță că nu vom fi nici leneşi, nici neroditori. Nu poți să stai nepăsător când vezi în jurul tău o lume care piere. De aceea este atât de important ca fiecare dintre copiii lui Dumnezeu să-şi cunoască darul şi să-l folosească după măsura credinței lui.

Cât mă priveşte, am văzut foarte clar ce vrea Dumnezeu de la mine şi în ce domeniu vrea să mă folosească.

În jurul oraşului unde locuiam erau două orfelinate mari în care trăiau la un moment dat 1.000 de copii. Orfelinatele erau de stat. Unul era de handicapați şi altul era ca să-i învețe o meserie şi să fie integrați în societate.

Cert este că aceşti copii nu cunoşteau ce este dragostea de părinți şi nu se ocupa nimeni de educația lor. Doar îi băteau. Dacă încercai să-i mângâi se fereau, credeau că vrei să-i loveşti.

Aici am simțit cum inima îmi bate cu putere şi un cuvânt din Scriptură m-a convins: „Religia curată şi neîntinată este să cercetăm pe văduve şi pe orfani în necazurile lor.” (Iacov 1,27) Aici am cules mulţi stropi de bucurie din inima a sute de copii. Prin harul lui Dumnezeu am obținut aprobarea să ne ocupăm de copii din punct de vedere spiritual şi am dorit să-i aduc pe aceşti nefericiţi într-o relație personală cu Domnul Isus. Nu ne-am propus să le satisfacem noi nevoile materiale, dar şi nevoile spirituale necesitau o oarecare cheltuială.

În ce consta programul aprobat de conducerea orfelinatului? Să scoatem câte o grupă de copii din cadrul orfelinatului în drumeții sau excursii şi în acea zi să ne ocupăm de ei să-i învățăm Cuvântul lui Dumnezeu, cântece creştine şi, în special, cum să se roage. Am observat că noi îi învațam un cântec şi ei îi învațau la rândul lor pe alții. Ți se rupea inima când auzeai glasuri din toate părțile: „Luați-mă şi pe mine, domnule Traian!” Nu puteam să luăm mai mult de 15 copii odată.

La mulți dintre ei am văzut semnele naşterii din nou. Sunt sigur că mă voi întâlni cu foarte mulți în cer. Am cunoscut experiențele lor din cadrul orfelinatului, felul cum se rugau pentru câte cineva bolnav şi râvna de a nu se ridica de la rugăciunea pe care o făceau la patul colegei lor decât atunci când fata se scula şi le spunea că nu mai are nimic! Minuni se întâmplau cu aceste fete care erau năpăstuite de soartă şi care nu cunoşteau dragostea de mamă, dar au avut harul să o experimenteze pe cea a lui Dumnezeu, Tatăl lor.

În orfelinatul din localitatea Șuici am lucrat foarte mulți ani. Acolo trăiau 400 de fete. În fiecare an plecau o sută şi veneau o sută. Veneau suflete noi care trebuiau evanghelizate.

Am început cu ce aveam: la masă, le dădeam margarină şi magiun pe pâine. Soția mea făcea toamna foarte mult magiun şi aveam destul, câte un borcan pe săptămână. Apoi Dumnezeu a pregătit să le dăm şi salam şi brânză din belşug, apoi haine, articole de uz igienic (săpun, pastă de dinți, periuțe, hârtie igienică şi altele). Am fost profund impresionat când fetele de la orfelinat mi-au spus că aceste lucruri li se dădeau de două ori pe an şi aceasta sub formă de cadouri. Dumnezeu S-a îngrijit ca de atunci fiecare grupă pe care o luam prin rotație să primească toate aceste lucruri. Aici Domnul Isus mi-a făcut parte de mari bucurii, pe care nu le pot uita niciodată.

Pentru susținerea materială a lucrării cu aceşti copii, Dumnezeu S-a folosit de misiunea fratelui Vasile Giulea, care m-a ajutat cu un suport lunar pentru mâncare, igienă şi transport. Mai târziu s-au implicat şi alți frați şi îmi vine foarte greu să-i enumăr pe toți, dar Domnul Isus îi cunoaşte şi ne-am rugat mereu ca tot El să-i răsplătească.

Pentru că lucrarea a crescut foarte mult în plantări de biserici, pregătirea de lucrători în vederea slujirii, lucrarea cu copiii, ajutorarea celor în nevoi (familii sărace) cu mulți copii, cumpărarea de medicamente pentru cei bolnavi, dulciuri pentru copii şi altele, am făcut un calcul estimativ că lunar am nevoie de mult suport financiar.

În fiecare an, cam din luna august, rămânem fără bani, dar partea frumoasă este că Domnul Isus este în control. Noi ne rugăm la Dumnezeu şi El pune pe inima copiilor Lui şi lucrarea merge înainte.

Nu este uşor să trăieşti prin credință, dar este frumos.

Odată am fost întrebat ce nevoi am în lucrare şi i-am răspuns cum am procedat până atunci şi că la acest principiu nu pot să renunț, şi anume când am nevoie de ceva în lucrare merg la tronul de har, spun nevoia şi Dumnezeu pune pe inimă unuia dintre copiii Lui şi primesc ce am cerut. Aşa că dacă vrei să ştii de ce am nevoie, du-te la El şi întreabă-L şi El are să-ți spună.

Pentru că s-au plantat mai multe biserici, şi unele în sate foarte sărace, Domnul Isus mi-a pus pe inimă să construiesc un cuptor de pâine în satul Valea Dumireşti. Noi veneam cu făină şi drojdie, iar ei aduceau lemne. Încăpeau cam 25 de pâini. Ştiam că majoritatea aşteptau să se coacă pâinea, dar în timpul acesta le dădeam pâinea Cuvântului lui Dumnezeu. Au fost momente de cer! Nu am avut metode învațate din vreun manual de teologie, dar am avut harul să experimentez diversitatea lucrării Duhului lui Dumnezeu.

Tot în acest sat mi s-a întâmplat un lucru pe care l-am priceput că Domnul Isus mă vrea un instrument în mâna Lui.

Soția mea face un sirop din muguri de brad şi mi-a spus într-un an, la vremea potrivită, să-i culeg şi să-i aduc într-o plasă muguri dintr-o pădure din apropiere. I-am spus că nu prea am timp, dar mi-am adus aminte că în satul acela am văzut o plantație de brazi şi am rugat doi copii să-mi culeagă muguri în două pungi şi că am să le plătesc când vin săptămâna viitoare. Când m-am dus la program, mă aştepta tot satul cu plase, cu saci, cu pungi, mici şi mari, având muguri de brad pe care trebuia să-i plătesc. Ştiu că a trebuit să le dau destul de mulţi bani tuturor din sat, dar am umplut un microbuz de muguri de brad.

Pentru sirop mi-au trebuit trei saci de zahăr. Am făcut cam 200 de litri de sirop pe care, mai târziu, l-am băut tot cu ei. Eu veneam cu doi litri de sirop şi ei veneau cu două găleți de apă. Beam sirop și mâncam pâine caldă din cuptor. Vă imaginați un mai mare deliciu?

Am spus că nu am învațat metode din vreun manual de teologie, dar aveam încredințarea că Domnul Isus ne conduce şi credeam în prezența Lui de fiecare dată. Doream ca şi cei mici să învețe Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru asta inventam câte un artificiu, cum ar fi cine învața un verset primea o bomboană, cine învața două versete primea două bomboane. Dar iată că într-o zi o fetiţă mi-a luat o pungă de bomboane şi a trebuit să mai măresc porția de bomboane pentru că am trecut la Psalmi.

Îmi mai amintesc că într-o zi a venit la programul bisericii un tânăr. După felul cum era îmbracat mi-am dat seama că nu era rudar şi am intrat în vorbă cu el. Mi-a mărturisit că ceea ce făceam în acel sat cu copiii şi cu adulţii, promovând etica moralei creştine, s-a auzit până la ziarul local la care lucra şi a venit să vadă pe viu. Mi-a cerut permisiunea să înregistreze totul pentru că avea de gând să facă un reportaj cu ce se predica în satul acela. A asistat, a cântat împreună cu mine după cartea de cântări pe care o aveam şi a înregistrat tot programul. Nu mică mi-a fost mirarea când am citit în ziar că acel ziarist mi-a redat predica în întregime şi la ea a avut acces tot județul.

Altă dată, pentru că nu aveam unde să ne strângem, ne-am dus pe timpul verii, când copiii erau în vacanță, la şcoala primară şi stăteam în bănci. Pe când cântam noi şi ne bucuram înauntru, vedem afară un polițist care a venit pe bicicletă şi a început să ne ia la întrebari. M-am uitat la el şi l-am invitat înăuntru să vadă cu ochii lui ce se face cu acei copii. A rămas uimit de invitaţie şi mi-a răspuns că „Noi, polițiştii, nu avem voie să intrăm în locaşuri de cult!” I-am zis că aceea era o şcoală şi i-am amintit, în caz că nu ştia, că nu mai sunt comuniştii la putere şi dacă nu a auzit până acum, află acum că este libertate, mai ales religioasă, după care, ruşinat, a plecat înapoi de unde venise.

În alt sat, la Vâlsăneşti, din 50 de copii care erau în sat de la 3 la 18 ani, veneau la adunare aproape toți. Într-o duminică am văzut că unii copii nu veneau pe poartă la adunare, ci prin grădini, şi i-am întrebat de ce sar gardurile? Mi-au spus că la zece metri de poarta adunării stă o profesoară şi-i scrie pe toți copiii care intră pe poartă ca să le facă viața amară la şcoală. Am înțeles că le interzicea cu desăvârşire să se mai ducă la pocăiți.

Am simțit o revoltă înlăuntrul meu şi a doua zi m-am dus glonț la şcoală, în cancelarie, şi am avut o discuție cu toți profesorii şi cu directorul şi le-am spus direct că, dacă dânşi vor, îl aduc pe inspectorul din învăţământ din Piteşti şi vin cu el de mână să îi spun ce face doamna profesoară, cum amenință copiii să nu mai vină la adunare.

– Ați uitat că la ora actuală este libertate şi au căzut comuniştii? Dacă veți fi dată afară din învațamânt, să nu spuneți că din cauza mea.

După ce mi-am terminat discursul şi mi-am descărcat revolta din inimă am văzut cum doamna profesoară începe să tremure şi să plângă şi să-mi promită printre suspine că nu o să se mai întâmple niciodată.

Este adevărat că nu s-a mai luat de copii, dar încet, încet nu au mai venit aşa de mulți, şi am înțeles din partea lui Dumnezeu că nu trebuia să intervin – aceea era încercarea lor.

Mi-am adus aminte de ceea ce se întâmplă cu un vierme de mătase, cum după un timp el face o gogoaşă şi apoi când iese afară iese un fluture. Dacă ai vrea să ajuţi să iasă de acolo larva care trebuie să se transforme în fluture şi încerci să-i faci mai mare gaura pe unde se zbate să iasă acel fluture, el moare. M-am gândit că şi prin încercările noastre Dumnezeu are un plan.