III. Primii paşi (3)
Tot legat de servicu, îmi amintesc şi de alte întâmplări pe care nu le pot uita pentru că mi-au marcat viața mea şi pe a altora.
Pentru că în țară nu era decât un singur partid, PCR, şi nu aveau prea multe teme de discuţie în şedințele lor, devenise actuală tema „Combaterea misticismului”.
Într-una din zile, am fost invitaţi în sala de şedinţe a fabricii toţi pocăiţii împreună cu mulţi funcţionari, ingineri, subingineri, muncitori. Strategia pe care o aveau în vedere era să stopeze întoarcearea la Dumnezeu şi de aceea apelau la argumente mai mult sau mai puţin ştiinţifice ca să combată credinţa.
Aşa s-a făcut că într-o zi au fost invitaţi mulți profesori din toate liceele din oraş, au chemat şi un profesor universitar renumit de la o facultate, considerat competent în problema misticismului şi a combaterii lui. Pentru că numărul de pocăiți crescuse, au hotărât ca în sala mare de şedințe să-i invite pe toți şi, aşa cum am spus, pe lângă ei, pe toți inginerii, subinginerii, maiştrii şi toţi şefii. Conducerea fabricii urmărea prin această campanie de combatere a credinței în Dumnezeu să stopeze convertirile. Aceasta era o sarcină de partid şi de aceea au fost invitaţi oameni cu poziții deosebite în societate, cu nume răsunătoare în lumea ştiinței şi cu titluri înalte.
Timp de o oră şi jumătate s-au străduit pe cât au putut ei de bine să dezbată logica credinței în Dumnezeu. Printre altele, încercau să demonstreze că din cele mai vechi timpuri oamenii văzând că vaca tot vacă face şi că toate îşi țin rostul lor, au ajuns şi la oameni şi au mers înapoi până la primul. Ca atare, a fost foarte simplu să se admită existența unei fiinţe supreme, numită Dumnezeu sau Creator, care le-a creat pe toate. Dar aceasta a fost valabil pentru oamenii primitivi, or, acum, lucrurile s-au schimbat când cuceririle ştiinței au lămurit foarte multe, printre care şi evoluția, şi că universul a avut loc în urma unei explozii numită „Big Bang” prin care s-au format lumile. Deci totul este o întâmplare.
La sfârşit au fost întrebaţi oamenii dacă aveau vreo întrebare. Atunci m-am pomenit că sar în sus în picioare şi i-am pus invitatului două întrebări:
1. Cum se face că un număr destul de mare de oameni de ştiință au fost adevăraţi credincioşi în Dumnezeu, şi i-am numit pe Johannes Kepler, fondatatorul astronomiei, care a spus: „Când studiez în laboratorul lui Dumnezeu, sunt uimit de măreția Lui!”, Immanuel Kant, care a mărturisit: „Mă uimeşte Universul şi nu pot măcar concepe să existe acest ceasornic fără acel Ceasornicar” şi mulți alții.
2. Cum poate să explice această uluitoare asemănare între ştiință şi credință şi aici a trebuit să mă asculte întreaga audiență. Trebuie să spun că prin anii ’80, era o revistă întitulată „Ştiință şi Tehnică”. Era socotită una dintre cele mai bune reviste care apăreau la noi în timpul comuniştilor şi am găsit acolo un articol pe care Dumnezeu a făcut să-l reţin. Îl citisem cu doar câteva zile în urmă şi acolo se arăta că unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii care trăia în timpul acela a descoperit că la baza existenței universului nostru stă o relație cu numărul 137. De unde a luat el acest număr? Şi-a zis: „Un număr este constanta plan, altul, sarcina electron şi al treilea, viteza luminii. Produsul primelor două împărțit la al treilea i-a dat numărul 137 şi a spus că forma universului nostru este aşa datorită acestei ecuații.”
Care este legătura între ştiință şi credință: în ştiința Gematriei la evrei şi la greci fiecare literă are un număr valoric. Numele „Isus Domnul” dă numărul 137.
– Biblia creştină, am continuat eu, susține că Autorul Universului este „Isus Domnul”. Descoperirile de ultima oră susțin acelaşi lucru pentru că Autorul şi-a pus semnătura pe el: 137 sau „Isus Domnul”. Cum vă puteți explica această uluitoare asemănare între ştiință şi credință?
Ştiu că după ce am spus toate acestea, am auzit un murmur în sală, şi acel: „Ooaaa!”. Toți profesorii de liceu s-au uitat spre profesorul de la facultate şi el la rândul lui spre ei, de parcă le cerea să-i vină în ajutor. S-a uitat spre mine şi spre sală şi a spus că nu a ştiut că i se va pune o astfel de întrebare şi că nu era documentat să răspundă la ea, dar că este probabil o simplă coincidență, cum sunt multe altele. Dacă voiam să rămân la urmă ca să stea de vorbă cu mine personal, i-ar fi făcut plăcere să mă convingă, dar am refuzat.
Din ziua aceea au început să mă caute cadrele cu funcții mari prin fabrică şi îmi cereau literatură creştină. Bineînțeles că le dădeam Cuvântul lui Dumnezeu.
Atunci am observat că Dumnezeu începea să mă ridice în ochii lor şi că mă priveau acum cu un oarecare respect şi vorbeau cu mine în alți termeni. Am început să fiu invitat în case de intelectuali şi îmi găseam o deosebită plăcere să le vestesc pe Domnul Isus şi lucrarea Lui de mântuire.
