II. Renaşterea (3)
Deci duminică, pe 7 ianuarie 1976, L-am primit pe Domnul Isus şi luni le-am spus colegilor că m-am pocăit.
Marți am fost chemat la Securitate. Când m-am dus la serviciu, şeful meu mi-a spus:
– Traiane, nu te mai îmbrăca în salopetă pentru că trebuie să te duci în această dimineață la Securitate!
Când l-am întrebat pentru ce mi-a spus că nu ştia motivul.
În drum spre secția de miliție încercam să-mi amintesc cam ce făcusem rău în ultimile zile, de ce puteam fi chemat. Mă gândeam că sigur am supărat pe cineva, dar nici prin cap nu-mi trecea că motivul era că mă pocăisem.
În sfârşit, am ajuns în camera 8 şi mi s-a spus să aştept, iar aşteptarea s-a transformat în ore. Mă gândeam în mine şi mă justificam că eram în timpul serviciului şi asta mă făcea oarecum indiferent, dar, în acelaşi timp, căutam să-mi aduc aminte cu cine m-am bătut sau ce restaurant m-o fi reclamat, ce farfurii am spart etc. Nu găseam însă un răspuns clar şi lămurit.
În timp ce-mi puneam tot felul de întrebări, a intrat în încăperea în care eram comandantul Securității, un colonel pe care îl chema Negrilă, şi care a început să ţipe la mine:
– Măi, nenorocitule, ce ai făcut?
Cu sufletul la gură aşteptam acuzațiile, dar el țipa mai departe şi după felul în care se manifesta înțelegeam că trebuia să fi fost ceva foarte grav.
Atunci l-am întrebat ce am făcut şi într-un târziu mi-a spus:
– Te-ai pocăit! Ştii că toți nenorociții se pocăiesc?
Atunci mi-a venit inima la loc şi ştiu că i-am răspuns:
– Aveți dreptate, domnule! Din această cauză m-am pocăit, pentru că eram un nenorocit, iar acum sunt fericit.
Dar, spre surprinderea mea, i-a spus locotenentului de lângă el să se ducă acasă la mine şi să-mi aducă şi soția la miliție.
Atunci le-am spus că acasă la mine locotenentul poate merge doar în prezența mea, că nu vreau să-mi sperie soția. Am plecat împreună cu el cu maşina miliției şi am ajuns acasă. I-am spus soției despre ce era vorba – aveam atunci primul copil, o fetiță pe nume Mihaela -, ne-am întors la sediul Securității şi acelaşi comandant i s-a adresat soției mele cu aceste cuvinte:
– Femeie, ai grijă de soțul tău că dacă a înnebunit, se mai face bine, dar dacă s-a pocăit, nu ai ce-i mai face!
Încă ne aducem aminte de felul cum a prorocit pentru că nu a avut nimeni ce să-mi mai facă să mă întoarcă de pe calea pe care pornisem.
Acesta a fost începutul unei perioade de încercări în viața mea de credință. A urmat un val de persecuții pe toate fronturile – părinți, surori, cumnați, rude şi vecini, colegi de serviciu, vechi prieteni – de parcă se vorbiseră să mă convingă cât era de rău ceea ce am făcut, că părăsisem religia strămoşească. Era o luptă teribilă în interiorul meu.
