Tot legat de servicu, îmi amintesc şi de alte întâmplări pe care nu le pot uita pentru că mi-au marcat viața mea şi pe a altora.

Pentru că în țară nu era decât un singur partid, PCR, şi nu aveau prea multe teme de discuţie în şedințele lor, devenise actuală tema „Combaterea misticismului”.

Într-una din zile, am fost invitaţi în sala de şedinţe a fabricii toţi pocăiţii împreună cu mulţi funcţionari, ingineri, subingineri, muncitori. Strategia pe care o aveau în vedere era să stopeze întoarcearea la Dumnezeu şi de aceea apelau la argumente mai mult sau mai puţin ştiinţifice ca să combată credinţa.

Aşa s-a făcut că într-o zi au fost invitaţi mulți profesori din toate liceele din oraş, au chemat şi un profesor universitar renumit de la o facultate, considerat competent în problema misticismului şi a combaterii lui. Pentru că numărul de pocăiți crescuse, au hotărât ca în sala mare de şedințe să-i invite pe toți şi, aşa cum am spus, pe lângă ei, pe toți inginerii, subinginerii, maiştrii şi toţi şefii. Conducerea fabricii urmărea prin această campanie de combatere a credinței în Dumnezeu să stopeze convertirile. Aceasta era o sarcină de partid şi de aceea au fost invitaţi oameni cu poziții deosebite în societate, cu nume răsunătoare în lumea ştiinței şi cu titluri înalte.

Timp de o oră şi jumătate s-au străduit pe cât au putut ei de bine să dezbată logica credinței în Dumnezeu. Printre altele, încercau să demonstreze că din cele mai vechi timpuri oamenii văzând că vaca tot vacă face şi că toate îşi țin rostul lor, au ajuns şi la oameni şi au mers înapoi până la primul. Ca atare, a fost foarte simplu să se admită existența unei fiinţe supreme, numită Dumnezeu sau Creator, care le-a creat pe toate. Dar aceasta a fost valabil pentru oamenii primitivi, or, acum, lucrurile s-au schimbat când cuceririle ştiinței au lămurit foarte multe, printre care şi evoluția, şi că universul a avut loc în urma unei explozii numită „Big Bang” prin care s-au format lumile. Deci totul este o întâmplare.

La sfârşit au fost întrebaţi oamenii dacă aveau vreo întrebare. Atunci m-am pomenit că sar în sus în picioare şi i-am pus invitatului două întrebări:

1. Cum se face că un număr destul de mare de oameni de ştiință au fost adevăraţi credincioşi în Dumnezeu, şi i-am numit pe Johannes Kepler, fondatatorul astronomiei, care a spus: „Când studiez în laboratorul lui Dumnezeu, sunt uimit de măreția Lui!”, Immanuel Kant, care a mărturisit: „Mă uimeşte Universul şi nu pot măcar concepe să existe acest ceasornic fără acel Ceasornicar” şi mulți alții.

2. Cum poate să explice această uluitoare asemănare între ştiință şi credință şi aici a trebuit să mă asculte întreaga audiență. Trebuie să spun că prin anii ’80, era o revistă întitulată „Ştiință şi Tehnică”. Era socotită una dintre cele mai bune reviste care apăreau la noi în timpul comuniştilor şi am găsit acolo un articol pe care Dumnezeu a făcut să-l reţin. Îl citisem cu doar câteva zile în urmă şi acolo se arăta că unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii care trăia în timpul acela a descoperit că la baza existenței universului nostru stă o relație cu numărul 137. De unde a luat el acest număr? Şi-a zis: „Un număr este constanta plan, altul, sarcina electron şi al treilea, viteza luminii. Produsul primelor două împărțit la al treilea i-a dat numărul 137 şi a spus că forma universului nostru este aşa datorită acestei ecuații.”

Care este legătura între ştiință şi credință: în ştiința Gematriei la evrei şi la greci fiecare literă are un număr valoric. Numele „Isus Domnul” dă numărul 137.

– Biblia creştină, am continuat eu, susține că Autorul Universului este „Isus Domnul”. Descoperirile de ultima oră susțin acelaşi lucru pentru că Autorul şi-a pus semnătura pe el: 137 sau „Isus Domnul”. Cum vă puteți explica această uluitoare asemănare între ştiință şi credință?

Ştiu că după ce am spus toate acestea, am auzit un murmur în sală, şi acel: „Ooaaa!”. Toți profesorii de liceu s-au uitat spre profesorul de la facultate şi el la rândul lui spre ei, de parcă le cerea să-i vină în ajutor. S-a uitat spre mine şi spre sală şi a spus că nu a ştiut că i se va pune o astfel de întrebare şi că nu era documentat să răspundă la ea, dar că este probabil o simplă coincidență, cum sunt multe altele. Dacă voiam să rămân la urmă ca să stea de vorbă cu mine personal, i-ar fi făcut plăcere să mă convingă, dar am refuzat.

Din ziua aceea au început să mă caute cadrele cu funcții mari prin fabrică şi îmi cereau literatură creştină. Bineînțeles că le dădeam Cuvântul lui Dumnezeu.

Atunci am observat că Dumnezeu începea să mă ridice în ochii lor şi că mă priveau acum cu un oarecare respect şi vorbeau cu mine în alți termeni. Am început să fiu invitat în case de intelectuali şi îmi găseam o deosebită plăcere să le vestesc pe Domnul Isus şi lucrarea Lui de mântuire.

Au fost atunci oportunități favorabile Evangheliei. Am dat slavă lui Dumnezeu pentru că odată cu aceste încercări şi eu eram întărit. Dumnezeu le folosea spre binele meu, cu toate că nu le ştiam atunci rostul, nu ştiam de ce veneau peste mine atâtea necazuri şi de ce mă confruntam cu atâtea împotriviri. Când făceam rele şi eram certat cu legea şi cu viața morală nimeni nu era împotriva mea cum eram acum când Domnul Isus m-a ajutat s-o rup cu păcatul. Mi se părea că toată lumea era împotriva mea.

Trist a fost când şi cei din Biserică, într-un moment greu din viața mea, m-au părăsit. Aceea mi s-a părut cea mai grea încercare din viața mea de credință, nu mai vedeam nicio ieşire şi eram convins că voi ajunge la închisoare din pricina credinței.

De fapt, ce se întâmplase?

O soră credincioasă avea o fetiță care împlinise 12 ani şi cu această ocazie a invitat acasă toată clasa de fetițe ca să-i serbeze ziua şi să le servească cu prăjituri, suc şi alte dulciuri. Mama fetiței, care era credincioasă, s-a gândit să mă invite la ea acasă să le vorbesc acelor copile despre Domnul Isus.

Cum eram la serviciu în schimbul II, l-am luat de acasă pe băiețelul meu, care avea pe atunci 3 ani, am mai luat şi ceva literatură şi m-am dus la acea soră, care nu locuia departe de mine.

Nu prea ştiam ce să le vorbesc acelor fetițe, dar am avut îndemnul să le vorbesc despre viaţa Domnului Isus când avea vârsta pe care o aveau şi ele, 12 ani. În final, toate L-au primit în inima lor pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor. Am fost cu toții bucuroşi. Erau în jur de 14 copile şi le-am învățat atunci cântarea „Ferice zi când pe Isus L-am luat Mântuitor al meu”. Ne-am despărțit după ce le-am dat la fiecare câte o revistă, un tratat şi o Evanghelie.

A doua zi când m-am dus la serviciu, şeful meu făcea un anunț în atelierul pe care îl conducea şi spunea cu voce tare că la ora 14,45 toată lumea trebuia să iasă pe platou afară. Conducerea fabricii avea ceva foarte important să ne comunice şi cum nimeni nu ştia despre ce era vorba am început să ne dăm cu părerea. Fiindcă era aproape sfârşitul de an mă gândeam că poate ne anunță că ni se dă al 13-lea salariu. Se obişnuia să ni se mai dea câte un salariu în plus de sărbători pentru că fabrica mergea bine şi avea mari beneficii.

Când am ajuns afară, şi schimbul I, şi schimbul II, câteva mii de muncitori, toți aşteptam să auzim ce ni se comunică. Dar când am auzit anunțul, am crezut că nu înţeleg bine şi câteva secunde parcă am fost paralizat. S-a strigat cu putere numele meu:

– Să iasă în față Chilău Traian, în mijlocul adunării.

Nu ştiam ce se mai țesea legat de persoana mea, ce uneltire mai punea diavolul la cale. Ştiu că am făcut o scurtă rugăciune şi am spus: Doamne Isuse, nu mă părăsi! Ajută-mă!

Directorul fabricii a început cu cuvintele acestea:

– Tovarăşi, avem în mijlocul nostru un coleg care nu ar trebui să stea între noi şi care face parte dintr-o sectă interzisă de legile țării. Iată ce a făcut: ieri, a convertit o clasă de fete la secta aceasta punându-le să îngenuncheze, să poarte un batic negru pe cap şi să-i jure credință lui. De aceea ne-am adunat aici, ca să vă cerem votul ca un astfel de element să nu mai stea în mijlocul nostru, să fie dat pe mâna justiţei şi să fie condamnat pentru fapta lui, care este deosebit de gravă. Uitați, este aici părintele unuia dintre acei copii şi poate să confirme.

Într-adevăr, era prezent unul dintre părinți, dar acela era un informator al Securităţii şi venise adus de securistul fabricii, un locotenent în Securitate pe nume Gămălie. După ce am fost acuzat din toate părțile, mi s-a dat voie să mă apăr.

Nici acum, după atâția ani, nu-mi pot explica de unde am avut atâtă putere şi de unde au venit cuvintele care mi-au ieşit din gură. Ştiu că am spus că totul este numai minciună, că mi s-au adus doar acuzații nefondate. Apoi am întrebat:

– Unde sunt ceilalți părinți ai copiilor? Unde sunt copiii despre care vorbiți?

Am continuat povestindu-le toată viața mea ticăloasă până m-am întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu, care este Domnul şi Mântuitorul meu. Am mărturisit în auzul a peste 3.000 de oameni despre întoarcerea mea la Dumnezeu.

Când urma votul, unul dintre colegii mei pe care îl socoteam robul băuturii le-a spus câteva cuvinte:

– Tovarăşi, noi nu-l cunoaştem pe Traian aşa cum îl descrie omul acesta adus de cineva să-i facă rău. Dar de omul acesta care îl acuză pe Traian eu nu am loc în restaurant.

După ce mi-au mai pus câteva întrebări, printre care şi aceea cine este „şeful meu” la biserică şi le-am spus că şeful meu este Domnul Isus, directorul a dat drumul adunării, fără să hotărască ce va urma după aceea.

Fiind schimbul II, şeful meu de tură, un maistru cu suflet, mi-a spus:

– Traiane, îți dau liber să te duci acasă. Du-te unde ştii tu, la cine crezi că poate să te scape, că am auzit că intenționează să-ți facă dosar penal şi să te trimită la închisoare, şi ştiu că nu este drept lucrul acesta.

Aşa că nu am mai început lucrul şi m-am dus acasă. I-am spus soției ce mi s-a întâmplat, ne-am rugat şi nu ştiam încotro s-o luăm. Aveam inima amărâtă şi mă rugam încontinuu. Ştiu că I-am cerut Domnului cu lacrimi să-mi arate ce să fac, L-am întrebat dacă era voia Lui să merg la închisoare. Aveam 5 copii mici, soția stătea acasă pentru că avea destul de lucru cu copiii. Venea îngrijorarea peste noi!

Deodată s-a făcut lumină în mintea mea şi mi-a venit un gând să mă duc împreună cu fetița surorii credincioase la ceilalți copii acasă şi să stau de vorbă cu părinții lor şi să-mi dea scris ce le-am făcut copiilor lor. Nu mică mi-a fost mirarea să văd cum Domnul Isus lucrează şi m-am dus în fiecare casă – mai puțin la acel informator de Securitate. Când ajungeam la casele lor cu această fetiță a surorii credincioase – că ea ştia unde stătea fiecare – am observat că părinților acelor copii le-a plăcut ce le-am povestit copiilor, ce se întâmplase la acea aniversare şi a fost încă un prilej să-L vestesc pe Domnul Isus şi, rând pe rând, ca şi copiii lor, şi părinţii şi-au predat viaţa Domnului.

Atunci a început să se facă lumină în mintea mea de ce Dumnezeu a îngăduit această încercare pentru mine, copilul Lui. La urmă, le-am cerut să-mi dea în scris tot ce s-a întâmplat ca să combat minciuna prin adevăr. Fiecare părinte a concluzionat în scris la sfârşitul fiecărei declarații „şi nu consider că aceasta este o corupere a copilului meu”. Dar partea interesantă a fost că am avut oportunitatea să le mărturisesc credința în jertfa Domnului Isus şi acei părinţi au putut să-L primească şi ei în inima lor. Mulți mi-au cerut o Biblie. Nu aveam pe atunci atât de multe, dar m-au rugat să mă mai duc pe la dânşi.

Am aflat în ziua următoare că la două ore după mine au venit la părinţii copiilor şi securistul fabricii împreună cu directorul şcolii şi i-au amenințat pe părinți că le scade nota la purtare copiilor dacă nu dau declarații cum ziceau ei. Toți le-au spus că i-au dat declarație lui Traian Chilău şi nu puteau să declare în două feluri. Foarte supărați, i-au luat la întrebări:

– De ce ați dat declarații, că el nu este organ de securitate?

Nu ştiam că prin acele hârtii Dumnezeu era în control şi cu un pas înaintea vrăjmaşului.

În noaptea aceea nu am dormit şi am stat doar în rugăciune în faţa lui Dumnezeu, iar El mi-a vorbit din proorocul Isaia 41,10: „Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare căci Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare”. Atunci m-am liniştit şi a venit o pace peste mine pe care nu mi-o puteam explica.

Dar, ca şi cum nu era destulă încercarea prin care treceam, am primit o lovitură, mult mai dureroasă, de la frații mei din adunare. Ei au luat hotărârea să nu mă mai viziteze, să întrerupă legătura cu mine pentru că locuința mea era de acuma supravegheată. Se temeau să nu sufere vreo prigoană şi de aceea au hotărât o astfel de măsură.

Şi, pentru că încă nu era destul, duminică, când m-am dus la adunare, am mai primit o lovitură. Unul dintre bătrânii adunării mi-a zis să mă mai potolesc:

– Ce, vrei să cadă familia ta pe spinarea noastră?

I-am spus că familia mea nu va fi niciodată o povară pentru frați, că Domnul Isus va lua El povara familiei mele.

Nu mult după această întâmplare am auzit că acel informator al Securității, care a vrut să mă bage pe mine la puşcărie, după trei luni a fost el arestat. A fost prins de inginerul-şef al unei crescătorii de pui cu un portbagaj plin de păsări. Ceea ce s-a făcut cu mine, s-a făcut şi cu el. În fabrica unde lucra au fost adunaţi cu toţii ca să li se spună că trebuia să i se ridice carnetul de partid şi motivul pentru care i se ridică acel carnet PCR era condamnarea. Nu l-a putut salva nici Securitatea. Aşa este atunci când te răzbună Dumnezeu!

Tot legat de fabrica unde lucram ca strungar vreau să mai spun două întâmplări.

Una este legată de vizita lui Ceauşescu la fabrica noastră.

Pentru că în acea vreme umblam pe la diferite uşi ca să obțin o autorizație de funcționare a unei biserici în oraş – la vremea aceea ne strângeam într-un sat, Oeşti, aşa cum am amintit deja, pentru că în oraş nu puteam să ne adunăm din pricina acestei bucăți de hârtie pe care trebuiau să o elibereze oficialitățile – şi pentru că eram cunoscut ca unul care le făcea mari probleme, cu o zi înainte de vizita lui Ceauşescu am fost chemat la birou. Începusem să mă obişnuiesc de acum cu aceste convocări.

În aceea zi, când am intrat în sala de protocol, s-a sculat de la masă un bărbat elegant, îmbrăcat frumos, şi s-a recomandat colonelul … Mi-a spus că a venit de la Bucureşti special pentru mine, că a auzit că eu aveam o scrisoare pentru şeful statului şi că să i-o dau lui ca să nu stric atmosfera de sărbătoare şi îmi garanta că va ajunge la tovarăşul Ceauşescu. A mai spus că fusese informat de cererea mea prin care solicitam ceva în numele pocăiților din oraş.

Îmi aduc aminte foarte bine ce i-am spus atunci. I-am zis că într-adevăr am o cerere, dar că la ora aceea nu o am la dânsul, ci undeva mai sus. Cei care erau la masă s-au uitat unul la altul şi m-au întrebat:

– Unde mai sus, la ONU?

– Nu, le-am răspuns, la Dumnezeu. La oameni nu mă mai duc, că nu mi se face dreptate, dar la tronul de har găsesc îndurare.

Au zâmbit, m-au lăsat să plec şi în ziua următoare toţi din fabrică erau pe alei, de o parte şi de alta, să bată din palme, să-l aplaude pe şeful statului. Eu lucram la strung şi eram păzit de trei securişti ca să nu fac nicio mişcare şi să ies înaintea lui Ceauşescu să-i dau vreo scrisoare. După ce a trecut această vizită, a doua zi, colegii de serviciu au început să facă mare haz şi să comenteze că ieri doi oameni au fost bine păziți: Ceauşescu şi Traian.

O altă întâmplare este legată de moartea unui coleg de muncă, un băiat tânăr. Făcuse şcoala de maiştri şi a avut o moarte fulgerătoare – un atac cerebral sau infarct – şi toată fabrica a fost zguduită de această tragedie. În ziua înmormântării, cam jumătate din fabrică l-a condus pe ultimul drum. M-am dus şi eu cu colegii mei, nu numai pentru că îmi fusese coleg de serviciu, dar avusesem împreună lungi discuții despre Biblie. Pentru că îl văzusem interesat, i-am dat un Nou Testament. Dimineața, de regulă, el venea la serviciu la ora 6, cu o oră mai devreme decât începea programul, şi când eram în schimbul III mă găsea acolo şi îmi spunea ce a citit şi ce a înțeles sau mă întreba de ce era interesat. Ştiu că printre întrebările lui a fost şi Cum să-L primeşti pe Domnul Isus în inimă. I-am spus cum L-am primit eu şi am certitudinea că a făcut şi el pasul acesta, mai mult după viața pe care o ducea, dar îi era ruşine, fiind în poziția pe care o avea şi nu mărturisea decât pe ascuns. Mai ştiu că în fața colegilor el îmi lua apărarea şi le spunea că ce a făcut Traian ar trebui să facă toți.

A murit foarte repede, fără să fi fost bolnav de o boală mai dinainte ştiută. Pentru că locuia într-o comună foarte aproape de oraş şi familia lui a vrut să-i facă înmormântarea cu 5 preoți ortodocşi, tot satul a venit la înmormântare. O aşa mulțime de oameni nu am mai văzut până atunci. Cei din fabrică împreună cu cei din sat erau cam 4.000 de suflete.

La cimitir trebuia ca din partea colegilor cineva să spună câteva cuvinte. A venit la mine şeful secției, un inginer destul de isteț, și mi-a spus că în fața unei așa de mari mulțimi de oameni simte că i se încleştează gura şi că nu poate să vorbească nimic şi că să spun eu din partea colegilor câteva cuvinte.

M-am rugat scurt, am luat de pe trupul mortului o floare, m-am suit pe un mormânt care avea o placă de ciment deasupra şi, după o introducere legată de activitatea lui în fabrică – am spus nişte cuvinte frumoase pentru că a fost un băiat bun –, am ridicat acea floare deasupra şi am pus o întrebare:

– Poate că în inima dumneavoastră vă întrebați de ce a trebuit să moară un tânăr de 38 ani? De ce nu a murit un om bătrân? De ce un stejar aşa de tânar a trebuit să fie retezat? Ştiu că aceste întrebări sunt pe buzele tuturor şi aş vrea să vă răspund printr-o ilustrație.

Şi am continuat spunând:

– Un împărat avea o floare frumoasă şi aleasă şi pentru ea a angajat un grădinar. Primul drum pe care îl făcea acest grădinar era la această floare rară. Într-o dimineață, vede că floarea era ruptă şi a început să plângă. Atunci vine cineva şi îi spune: «Nu mai plânge pentru că floarea a rupt-o împăratul!»

După care le-am spus:

– Gigel era colegul nostru, prietenul nostru, şeful nostru, vecinul nostru. Pentru părinți era fiul, pentru soție era soțul. Dar mai înainte de toate acestea el este al lui Dumnezeu. Doar El are dreptul la viața noastră şi ne poate rupe când vrea. El este Suveran și de aceea este înțelept să ne punem acum întrebarea: „Unde ne vom petrece veşnicia?” Trebuie să primim prin pocăință şi credința în jertfa Domnului Isus iertarea de păcate şi viața veşnică.

Ştiu că în spatele meu erau aliniați cinci preoți şi nu le venea bine când spuneam toate acestea. Am vorbit foarte tare ca să fiu auzit şi am văzut interes pe fețele oamenilor. Dumnezeu mi-a vorbit şi mie după aceea despre câtă nevoie aveau oamenii de Dumnezeu. Cât întuneric există şi ce nevoie este de lumină! M-am rugat ca toți aceia să găsească mântuire pentru sufletele lor.

Cu aceasta închei capitolul fabricii, deşi am foarte multe amintiri care mi-au marcat zilnic viața de credință.

Ştiu că mă rugam pentru fiecare coleg care lucra pe maşini şi unelte, îmi câştigasem un oarecare respect şi simpatia multor oameni din fabrică, eram apreciat pentru munca mea.

Am primit har şi sănătate să pot munci ca să pot câştiga bani să-mi cresc cei cinci copii.

<= III. Primii paşi (1)

III. Primii paşi (3) =>