În această formulă ne-a prins revoluția. Nu ştiam ce ne mai rezervă Dumnezeu. La început, am privit cu ochi buni, gândindu-ne că scăpăm de jugul comuniştilor, de prigoană. Dar am văzut că am scăpat de ceva şi am fost invadați de altceva la care nu mai ştiam cum să facem față: televiziune prin cablu, reviste pornografice pe toate drumurile, o cursă foarte mare pentru tineri, într-un cuvânt lumea occidentală închisă atâţia ani pentru noi ne-a invadat din toate părţile

Am să dau un exemplu: mergeam într-o zi pe stradă şi câțiva tineri împărțeau nişte pliante. Am luat şi eu unul şi am văzut că era o invitaţie la o serie de prelegeri ţinute timp de trei zile într-o sală a celui mai mare hotel din oraş, închiriat în întregime de o grupare numită „BAHAI”. Nu mai auzisem de această grupare şi eram curios să-i cunosc doctrina. Mă gândeam că poate era ceva creştin, doar că îşi pusese acest nume ciudat.

La ora 17.00 m-am dus împreună cu fratele N. Sima în locul unde se prezenta această învățătură.

Am văzut că nu se spunea nimic de Domnul Isus şi lumea care era adunată din oraş – care avea totuşi religia ortodoxă – asculta cu luare aminte cum se vorbea despre un întemeietor indian al acestei religii pe nume Baha’u’llah.

După ce a terminat, vorbitorul s-a adresat mulțimii din sală dacă avea cineva vreo nelămurire sau vreo întrebare. Atunci m-am ridicat – mi-am dat seama că nu sunt creştini – şi i-am întrebat să ne spună cum au devenit baha’i. S-au uitat unii la alții şi unul a spus: „Foarte simplu.”

– Continuați şi spuneți-ne mai departe! – i-am îndemnat.

– Am spus foarte simplu: „Vreau să devin baha’i!”

– Atât? – am întrebat eu.

Lumea din sală era martoră la acest dialog.

– Numai atât şi ați devenit baha’i? Uite ce este, vreau să vă spun cum am devenit creştin!

Le-am spus viața mea plină de mizeria păcatului şi cum într-o zi m-am întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu – cu Domnul Isus – şi cum L-am primit în inima mea ca Domn şi Mântuitor şi El este acum Salvatorul meu care trăieşte în mine.

Am continuat:

– De ce ne chemați voi de la un Mântuitor slăvit, care a murit pentru păcatele noastre, dar care a înviat şi este viu în vecii vecilor, la un om care a murit şi este mort în vecii vecilor? De ce nu veniți voi de la un om mort la un Mântuitor viu?

Şi atunci lumea din sală a început să zică:

– Aşa este, domnule! Cine sunteți voi, măi? Că Domnul nostru Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu! Ce tot ne spuneți voi de secta asta? Ia faceți bine şi plecați de aici! Nu mai buimăciți oamenii cu porcăriile voastre!

Apoi unul dintre cei care se ocupau cu organizarea mi s-a adresat:

– Vezi ce ai făcut? Dacă nu te ridicai dumneata să faci pe deşteptul, totul era OK, dar, acum, vă rog, pentru mâine să nu mai veniți.

– Ce face?!

Le-am spus că acesta este oraşul meu în care trăiesc şi unde m-a aşezat Dumnezeu şi răspund de ce se întâmplă aici.

– Acum, eu nu am ştiut cine sunteți. Nu-mi spuneți voi ce trebuie să fac în oraşul meu. Mâine vin cu 100 aici. Eu răspund înaintea lui Dumnezeu de ce se întâmplă din punct de vedere spiritual.

A doua zi au ridicat tabăra şi au plecat din oraş. Am mulțumit Domnului Isus, care ne-a dat biruința.

O altă experiență, după revoluție imediat, a fost că s-a dat libertate religioasă şi am primit foarte multă literatură religioasă – multe Evanghelii, multe pliante şi Noi Testamente, mai puțin Biblii – dar nu ştiam ce să facem cu ele. După un cuvânt al Scripturii, Marcu 1,38, trebuia să mergem în satele din jurul oraşului, unde întunericul spiritual era foarte mare şi unde nu era nici măcar un copil al lui Dumnezeu. Am făcut un plan al satelor, am trasat un cerc imaginar pe o rază de 20 km şi am găsit 35 de sate.

Pentru că eram la serviciu şi pentru prima dată eram şi noi liberi sâmbăta şi duminica, am facut un plan şi ne-am propus ca în fiecare sâmbătă să luăm satele la rând şi să le ducem o parte din Cuvântul lui Dumezeu. Am început să ne rugăm pentru satul în care urma să pătrundem şi să dăm la fiecare casă câte o parte a Cuvântului lui Dumnezeu. În fiecare sâmbătă atacam câte un sat. Ne împărțeam în două grupe şi căutam să stăm de vorbă cu oamenii şi, după acele câteva cuvinte pe care le schimbam, le dădeam o Evanghelie, un pliant din gențile pe care le căram cu noi.

Desigur că în fiecare sat aveam experiențe aparte, fiecare avea istoria lui. Eu aş aminti doar câteva care mi s-a părut mai importante.

Înainte de aceasta este important să reamintesc şi să întăresc că, înainte de revoluție, prima biserică unde ne-am strâns şi care a funcționat în oraşul Curtea de Argeş a fost cea de pe strada Daniel Sterescu nr. 61 a fratelui Sima Ion. Aici am văzut întoarceri reale la Dumnezeu, aici am văzut protecția Lui şi aici am fost în şcoala lui Dumnezeu unde ne pregătea pentru o nouă misiune şi de aici am plecat în această misiune.

În acest cadru ne găseam când am început lucrarea de evanghelizare a satelor din jurul oraşului.

Aş începe cu satul Tutana. Aici, în urma evanghelizării, s-au întors la Dumnezeu patru familii care în fiecare duminică veneau la Curtea de Argeş pe strada Daniel Sterescu la biserică. Cum mijloacele de transport erau foarte rare, ei făceau un efort destul de mare să fie prezenți la programul bisericii.

Aş mai spune că atunci când ne propuneam câte ceva, de exemplu să plantăm o biserică, nu luam o decizie în grabă, ci ne rugam şi aşteptam ca Dumnezeu să ne vorbească. Practic, aşteptam un cuvânt care să vină de la El şi să ne convingă pe toți că aceea era voia Lui.

Îmi aduc aminte că atunci când i-am anunțat că vrem să deschidem o biserică evanghelică în sat, unul dintre ei, fratele Mărgineanu, ne-a spus că dacă vrem, el ne dă o cameră pentru Domnul, scoate afară patul, şifonerul şi mobila. Noi am completat:

– Dacă voi faceți asta, noi venim cu scaune!

Şi am fixat programul adunării între cele două programe de duminică, adică la ora 14 la 16.

În prima dumincă s-a umplut camera, pentru că au venit şi vecini şi rude. A doua duminică, nu am mai avut loc în casă, ci ne-am strâns în curte şi am ținut adunarea în aer liber. Era lume şi pe drum, şi în curte, şi în loc de scaune am folosit chituci de lemne pe care îi pregătise fratele pentru iarnă.

Când am văzut atâta revărsare de har, am zis că va fi o mare trezire în acest sat. Nu ştiam cum să mulțumim lui Dumnezeu când vedeam că atât în eforturile noastre, cât şi în râvna de a duce Vestea Bună la sufletele pierdute El ne confirma ca este prezent şi ne însoţea cu harul Său pentru că duminica eram epuizați. Trebuia să ținem trei servicii şi aceasta ne obosea foarte mult. Mâna bună a lui Dumnezeu era cu noi şi ne întărea.

A venit şi a treia duminică şi ne-am dus în satul Tutana cu un Trabant. Doar cinci frați încăpeam. Când am ajuns în sat, la o răspântie de drumuri ne-au aşteptat preotul satului, îmbrăcat cu straie preoteşti, împreună cu un grup de bărbați care miroseau a băutură. Când ne-au văzut, am auzit: „Ăştia sunt!” În stânga noastră era un pârâu şi în prima fază au vrut să răstoarne maşina cu noi cu tot în acest pârâu. Cu mare greutate am ieşit din maşină şi am încercat să vorbim cu ei, dar ne-a fost imposibil să discutăm logic şi omeneşte. Ne-au înconjurat şi preotul B. m-a întrebat cum vreau să mă bată: în pumni, în karate, pentru că el la viața lui fusese boxer şi eu trebuia să aleg.

Am încercat să-i aduc aminte că în Biblie nu scrie să ne batem, mai ales noi, creştinii. Dar dacă el vrea să dea, este liber. Pe noi, Dumnezeu nu ne învață asta şi am pus mâinile la spate, ca semn că nu ne apărăm. Primul care a lovit a fost preotul, apoi ceilalți. În decurs de 10 minute în acea răspântie se strânsese tot satul să vadă acest spectacol, cum preotul satului îi bate pe pocăiți. În timp ce eram pe jos, am văzut că soția unui frate credincios, care era foarte solidă, a intrat în panică crezând că ne omoară, s-a repezit la popă şi l-a luat în două mâini pe sus, l-a rezemat de un gard şi i-a spus, „Stai, popă, aici. Ce faci? Vrei să-l omori?” De acolo de jos am avut impresia că l-a agățat în gard. Cu mare greutate ne-am îndepărtat spre ieşirea din sat.

La marginea satului, într-o grădină, ne-am rugat, am plâns şi nu ştiam ce să facem. Ne venea gândul să-i reclamăm la poliție, dar apoi ne-am zis că Domnul Isus n-a reclamat pe nimeni şi am mulțumit că am fost învredniciți să fim bătuți pentru Numele Lui. Atunci când tu nu te răzbuni şi laşi pe Domnul Isus să te răzbune, El o face în felul Său.

Poliția tot a auzit – chiar dacă şeful poliției era prieten cu popa şi el conta pe asta. Şeful de post i-a zis preotului:

– Dacă ăştia fac reclamație, tu faci puşcărie pentru că asta este tâlhărie la drumul mare.

Tot în această săptămână a auzit şi Episcopia şi preotul a fost chemat la ordin să spună ce s-a întâmplat. Rezultatul a fost că l-au invitat într-o cameră şi l-au tuns zero. Tot satul a zis că pe preotul lor l-au tuns pocăiții. Noi am aflat mult mai târziu aceste lucruri

Dar venea duminica şi aveam o oarecare teamă. Soția se temea pentru viaţa mea şi-mi spunea să nu mai mă duc pentru că avem cinci copii.

Din nou a trebuit să postim şi să ne rugăm şi am primit un Cuvânt din Psalmul 8,2: „Din gura copiiilor şi a celor ce sug la țâță, Ți-a scos o întăritură de apărare împotriva vrăjmaşilor…” şi de-aici am înțeles că Dumnezeu vrea să luăm copiii ca scut şi am umplut un microbuz plin de copiii noştri. I-am pus să cânte şi, în fața casei unde locuia preotul, am oprit microbuzul cu ferestrele deschise şi copiii cântau de ți-e mai mare dragul, iar preotul, în curte, îngenunchea şi făcea semnul crucii şi ne blestema să ne ardă focul.

Aşa s-a plantat biserica în acest sat şi ne bucurăm pentru că este şi acum aici mărturie şi frații se bucură de pace şi ocrotire.

Mai târziu, frații din Bucureşti au pus şi un cort de evanghelizare şi nu au mai întâmpinat împotrivire ca atunci. Oricum, am văzut mâna bună a Domnului Isus care a fost cu noi.

O altă experiență a fost în satul Runcu. După ce ne-am împărțit doi câte doi, unii de la un cap, alții de la celălalt cap al satului, am bătut din poartă în poartă, rugându-ne în gând ca oamenii să primească o parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

Un frate care împărţea şi el tratate, fratele Ionel S., a venit dupa mine şi mi-a spus:

– Vino până la biserică, este lumea adunată şi lipseşte popa!

Când m-am dus acolo, am descoperit că era biserica ortodoxă din sat, unde, într-adevăr, lumea era adunată înăuntru, dar lipsea preotul. Era o sărbătoare numită Sfânta Marie mică, iar preotul era plecat la o mânăstire. După ce am intrat în biserică, am împărțit literatura şi ne-a venit în gând să predicăm Evanghelia acolo, la oamenii care erau adunați şi nu erau puțini.

Le-am vestit Evanghelia despre jertfa Domnului Isus şi despre pocăință, credință şi primirea Domnului Isus în inimă.

La sfârşit am îngenunchiat şi i-am întrebat dacă simt nevoia să se predea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu le-a deschis inima să se recunoască păcătoşi şi să creadă că Domnul Isus a murit şi pentru ei şi să-L invite pe Domnul Isus în inimă.

Este adevărat că ei au zis după mine, dar i-am sfătuit să se roage şi acasă, în cămăruța lor, şi să-şi mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu, să continue să citească din Cuvântul lui Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că o femeie din localitate a deschis un chioşc şi ne-a dat ciocolată, iar sătenii vorbeau că niciodată nu au auzit asemenea lucruri şi vorbind au mai spus “ce-o să se bucure părintele când o afla că a venit cineva să-i țină locul”.

O altă întâmplare pe care nu pot s-o uit este aceea din comuna Valea Danului. Tot aşa, mergând din casă în casă, de la o poartă tocmai ieşea propietarul. S-a uitat la mine şi m-a întrebat ce erau acelea. I-am explicat că sunt Evanghelii, sunt gratis şi ne-am gândit că este bine ca şi această comună să aibă în casă o parte a Cuvântul lui Dumnezeu. El m-a întrebat dacă am multe şi i-am spus că sunt suficiente pentru tot satul. Atunci mi-a făcut următoarea propunere: mi-a spus să vin cu el, pentru că acolo unde merge dânsul este adunat jumătate din sat la o femeie bogată care face o pomană.

Am acceptat şi am mers împreună pe o scurtătură prin nişte grădini. Când am ajuns, stupoare: pe lângă mulțimea de oameni, femei, bărbaţi şi copii care erau adunați, mai era şi preotul satului să sfințească un puț, şi să sfințească şi masa, ca să fie primită de cei morți. Dacă ştiam mai dinainte că dau de preot nu mă mai duceam cu omul acesta, dar acum era prea târziu şi am început să mă rog, spunând: Doamne Isuse, Tu ştii de ce sunt aici, ajută-mă Tu pentru că nu ştiu cum să procedez!

Mi-a venit în minte ca primul la care să mă duc să-i dau o Evanghelie să fie preotul. Asta am şi făcut. M-am dus la el şi i-am dat o Evanghelie. Țârcovnicul sau diaconul, cum i se mai spune, când a văzut lucrul acesta, şi cum era lângă preot, mi-a cerut şi el: „Domnule, dă-mi şi mie!” După el toată acea mulțime, că doar veniseră la pomană, şi cum acestea erau gratis, preotul fiind primul care luase, la ceilalți n-a mai fost nicio problemă.

M-am bucurat că acolo am uşurat foarte mult greutatea genții şi femeia aceea bogată care făcea pomană insista de mine să mă pună în capul mesei împreună cu popa să mănânc. Eu căutam să-i spun că nu am timp să rămân. Din această încurcătură m-a scos preotul care a venit la mine şi m-a întrebat cine m-a trimis cu aceste cărți şi de ce nu i-am cerut lui voie să le împart la oameni pentru că acolo este parohia lui şi trebuia să-i cer voie. I-am spus politicos că nu am ştiut lucrul acesta şi că dacă s-a supărat, nu am să mai mănânc la masă împreună cu el în capul mesei ca să aibă dânsul loc.

Într-o altă comună, Băiculeşti, în timp ce eram epuizați şi flămânzi, pe la ora 15.00 nu mai aveam mult din sat şi terminam de împărțit Evanghelia şi tratatele, apoi urma să mergem acasă. În timp ce împărțeam tratatele, am ajuns la o casă unde mai mulți oameni stăteau la poartă discutând diverse. După ce le-am împărțit tratatele, am trecut mai departe pe la alte case. Când, deodată, ne auzim strigați şi suntem chemați să ne întoarcem.

Noi nu ştiam ce vor şi ne gândeam că trebuia să le explicăm şi ce era cu acele cărți. Ne-am întors cu toții la ei şi nu ne-a venit să credem că eram invitați la masă. S-au gândit că poate ne era foame şi ne-au pus să mâncăm. Am observat că ne-au dat carne de porc. Am mulțumit, ne-am așezat și am început să mâncăm. Era un deliciu: muşchi pregătit cu mujdei de usturoi. La foamea pe care o aveam, mi se părea că nimic nu putea fi mai bun.

În timp ce noi mâncam, i-am auzit că şuşoteau ceva între ei şi până la urmă am reuşit să dezlegăm misterul. Unii susțineau că suntem adventişti, alţii că nu, şi, ca să se convingă, ne-au testat cu carne de porc. Nouă ne-a prins bine şi încă o dată I-am dat slavă lui Dumnezeu care conduce toate lucrurile şi are grijă de copiii Lui.

<= IV. Lupta cu viaţa

VI Lăsaţi copiii să vină la mine =>