În afară de acestea sunt însă aşa de multe întâmplări pe care nu ştiu dacă le pot pune în ordine, aşa cum s-au întâmplat, altele mi s-au şters din memorie, dar unele mi-au rămas adânc întipărite în minte pentru că ele lucrau la inima mea şi la caracterul meu ca să-mi arate cât de mult mă iubeşte Dumnezeu şi care este planul Lui cu mine.

Foarte mult am avut de lucru cu Securitatea. Probabil că voiau să-i intimideze pe cei cu inițiativă, mai ales că în timpul acela nu aveam biserică în oraş şi pentru timpul de închinare trebuia să mergem 17 km până în satul Oeşti, cu mijloace de transport în comun, un autobuz de cele mai multe ori prea aglomerat şi în care deseori oamenii care voiau să ajungă la casele lor erau nemulţumiţi şi vociferau: „Nu mai avem loc de pocăiți”, după care urmau înjurături.

Situaţia aceasta m-a determinat să mă duc la autorități şi să le cer aprobare pentru o autorizație de funcționare a bisericii în oraşul Curtea de Argeş. Am început să bat pe la porțile multor instituții, dar toate ne închideau uşile, unele mai elegant, altele brutal, invocând diverse motive.

De aceea cred că intrasem în atenţia Securităţii, mai ales când vedeau că oamenii se pocăiau. Mă chemau tot mai des şi mă sfătuiau să stau în banca mea şi să las pe alții mai bătrâni să umble.

Într-o zi am fost întrebat dacă ascult posturi de radio străine şi am spus că, da, ascult în fiecare seară. Apoi m-a întrebat dacă ascult în grup. M-am gândit puțin şi le-am răspuns că numai în grup.

Parcă-l văd pe securist că se ridică de la masă, ia un pix, o foaie de hârtie şi începe să mă laude că apreciază că noi, pocăiții, suntem sinceri şi nu mințim, că spunem adevărul.

– Acum stai la masă şi scrie-i pe toți.

Am scris numele meu, al soției şi al celor cinci copii.

– Cine sunt ăştia?

– Eu, cu soția şi copiii. Ascultăm în fiecare seară predici de la Monte Carlo.

Atunci văd că ia coala de hârtie pe care începusem să scriu, o mototoleşte în mână şi o aruncă la gunoi, strigându-mi „Banditule!”

Altă dată am fost dați afară dintr-un birou când au auzit cererea noastră după ce ne-au înscris în audiență.

Atunci mă însoţea şi fratele Niţu Petre. Ne-am dus la viceprimarul județului şi când ne-a venit rândul am început să-i spunem doleanţele, şi anume că vrem să ni se elibereze o autorizaţie de funcţionare a Cultului Creştin după Evanghelie. Odată-l vedem că se ridică de la masă, lasă pixul jos şi începe să spună:

– Tovarăşi, noi avem alte dureri, avem creşe, grădinițe, şcoli de făcut, nu biserici creştine! şi deschide uşa şi ne dă brânci afară din birou.

La uşă aştepta să intre un alt frate, Soare Emanuel, care urmărise toată această scenă. El stătea la rând pentru a emigra în Statele Unite. Când a intrat înauntru, i-a spus:

– Şi eu sunt creştin şi acesta este motivul pentru care vreau să plec din această țară pentru că aici nu este libertate. Nu este respectat dreptul la libertatea de conştiință.

Atunci ne-a băgat din nou înăuntru. Şi-a dat seama de greşeala pe care o făcuse, a vorbit pe un alt ton cu noi şi s-a prefăcut că ne ascultă. Noi încercam să-i spunem că nu cerem fonduri pentru construcție, ci doar o simplă hârtie ca să ne putem aduna, o aprobare ca să nu fim amendați că ne adunăm.

Aceasta era culmea nemerniciei: aprobare nu ne dădeau, iar dacă ne strângeam fără aprobare, eram amendaţi.

Asta m-a făcut să mă duc în audiență la şeful Securității pe județ şi i-am spus şi lui această logică: dacă ne strângeam fără autorizație, eram amendaţi, dacă cerem autorizaţie, nu ni se dădea.

– Ce vreți să faceți cu noi – am întrebat –, pentru că suntem cam 100 de persoane şi într-un autobuz de transport în comun, din cauza aglomeraţiei, de multe ori se produc altercații şi nemulțumiri cu ceilalți călători.

Când am văzut că tot băteam pe la nişte uşi închise şi nu obţineam niciun rezultat, am fost siliţi să luăm o hotărâre, mai mulți credincioşi din oraş împreună cu frați cu poziții mai înalte din Bucureşti: să începem să construim fără autorizație o casă de rugăciune. Plănuisem să o construim de 1 şi 2 Mai, pentru că numai atunci eram liberi şi puteam să ne strângem din mai multe părți ale țării. Proiectul îl făcusem, turnasem temelia, adunasem materialele şi aşteptam ziua. Ne-am strâns de la 4–5 dimineața la marginea oraşului pe terenul unui frate care avea o mică construcție. Unii erau meseriaşi, cam 150 de zidari şi tot atâţia salahori, adică muncitori necalificaţi.

Voiam ca în două zile să o ridicăm, să-i punem acoperişul, să o tencuim şi pe dinăuntru şi pe dinafară, iar în prima duminică să ținem o slujbă de evanghelizare. Asta voiam noi dar, spre surprinderea noastră, pe la ora 8.30 dimineața am fost întrerupți. Până la acea oră eram deja la jumătatea ferestrelor, de jur-împrejur. Mărimea sălii era de 8 m lățime pe 16 m lungime. Pe la 8.30 dimineața, cum am spus, ne-am trezit cu miliția şi cu securitatea cu câini lupi. Veniseră cu o dubiță cu care, după o scurtă discuție cu noi, au început să ne ducă la sediu.

Surprinderea mare şi durerea au fost că unii dintre frați, probabil cuprinşi de un duh de frică, au început să fugă. Eram nedumerit pentru că acei frați aveau nişte poziții în adunarea locală. Nu înțelegeam laşitatea aceea, cum puteau să-i lase pe frații veniţi din toată țara să ne ajute, iar ei, localnici, să fugă la vederea Securității! După ce ne-au cărat pe mulți dintre noi şi ne-au amendat cam cu 120.000 lei – contravaloarea a aproape două maşini mici noi – ne-au dat drumul.

Atunci am primit amenințarea cea mai aspră de la comandantul Securității, care mi-a spus că am ajuns ca un ghimpe în ochii lui. Mi-a spus că poate să mă trimită direct în penitenciar fără să mă mai trimită prin tribunal – avea această putere. Era însă şi el surprins că la construcţie au venit fraţi din şase judeţe. Mi-a sugerat să fac cerere de emigrare în America şi îmi garanta că în maximum trei luni o să am toate aprobările să ajung acolo ca să scape de mine.

Eu însă L-am întrebat pe Domnul Isus şi nu am primit vreun cuvânt din care să înțeleg că aceea era voia Domnului. Nu-mi pare rău că n-am plecat atunci pentru că prin harul Lui am văzut şi America, dar nu când au vrut oamenii, ci când a vrut Dumnezeu.

După această întâmplare, tot oraşul a vuit şi se vorbea despre faptul că pocăiții sunt uniți între ei şi dacă ei pot în două zile să termine o casă de rugaciune, pot să facă şi şcoli, şi multe altele. Mărturia despre unitatea noastră a fost foarte mare şi un timp nu se vorbea altceva în oraşul nostru decât despre ce au fost în stare să facă pocăiţii.

Văzând că nu o scoatem la capăt mergând pe căile „legale” – spun în ghilimele pentru că ceea ce făceau ei era o fărădelege – am înțeles că nu are niciun rost să mai batem pe la porțile oamenilor, aşa că ne-am hotărât să ne strângem ca biserică în oraş. Dar mai înainte ne-am rugat, am postit şi am avut îndrăzneala chiar să anunțăm şi autoritățile. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar faptul că nu i-am mai deranjat pe la audiențe să le cerem autorizații i-a făcut să fie mulțumiți. Cert este că s-au făcut că nu ne văd şi ne-au lăsat în pace o vreme, timp în care noi ne-am strâns în locuința lui Nelu Sima din strada Daniel Sterescu nr. 61.

Aici am căpătat noi experiențe şi mari binecuvântări spirituale, aici s-au întors la Dumnezeu multe suflete, primindu-L pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor.

Am pornit doar câteva familii. Celorlalţi le-a fost frică să vină ca să nu fie amendați şi s-au dus în vechea adunare din satul Oeşti până a venit revoluția.

Într-un fel, a fost de la Dumnezeu, pentru că toți cei care s-au întors au fost de pe terenul lumii şi unii dintre ei vestesc astăzi Evanghelia pe la diferite biserici. Ştiu că toți creştinii erau cu ochii pe noi să vadă ce ni se întâmplă, dar mâna bună a lui Dumnezeu era peste noi.

Aici am făcut eu o adevărată şcoală, o adevărată facultate în care Domnul Isus m-a crescut spiritual. Am avut multe experiențe cu Domnul Isus, am învățat să trăim prin credință.

Aveam program cu copiii, aveam studiul biblic şi făceam şi diferite cursuri B.E.E.I. (nota redactorului: Biblical Education by Extension International.), adică făceam un studiul sistematic. Învățam foarte multe versete pe de rost şi ce învățam puneam în practică.

În perioada comuniştilor, majoritatea creştinilor au fost persecutați. Aş enumera familiile Rosescu, cel mai mult, Trufăşilă, pe fratele N. Sima – domiciliul fratelui Sima unde ne strângeam ca biserică fără autorizație a fost percheziţionat de Securitate şi s-a confiscat multă literatură şi Biblii.

Pentru aceste cărți, mulți frați îşi riscau libertatea ca să le transporte dintr-un loc în altul şi l-aş numi de la noi din oraş pe fratele Daniel Onofre.

<= III. Primii paşi (5)

V. Revoluţie =>