Tot legat de fabrica unde lucram ca strungar vreau să mai spun două întâmplări.

Una este legată de vizita lui Ceauşescu la fabrica noastră.

Pentru că în acea vreme umblam pe la diferite uşi ca să obțin o autorizație de funcționare a unei biserici în oraş – la vremea aceea ne strângeam într-un sat, Oeşti, aşa cum am amintit deja, pentru că în oraş nu puteam să ne adunăm din pricina acestei bucăți de hârtie pe care trebuiau să o elibereze oficialitățile – şi pentru că eram cunoscut ca unul care le făcea mari probleme, cu o zi înainte de vizita lui Ceauşescu am fost chemat la birou. Începusem să mă obişnuiesc de acum cu aceste convocări.

În aceea zi, când am intrat în sala de protocol, s-a sculat de la masă un bărbat elegant, îmbrăcat frumos, şi s-a recomandat colonelul … Mi-a spus că a venit de la Bucureşti special pentru mine, că a auzit că eu aveam o scrisoare pentru şeful statului şi că să i-o dau lui ca să nu stric atmosfera de sărbătoare şi îmi garanta că va ajunge la tovarăşul Ceauşescu. A mai spus că fusese informat de cererea mea prin care solicitam ceva în numele pocăiților din oraş.

Îmi aduc aminte foarte bine ce i-am spus atunci. I-am zis că într-adevăr am o cerere, dar că la ora aceea nu o am la dânsul, ci undeva mai sus. Cei care erau la masă s-au uitat unul la altul şi m-au întrebat:

– Unde mai sus, la ONU?

– Nu, le-am răspuns, la Dumnezeu. La oameni nu mă mai duc, că nu mi se face dreptate, dar la tronul de har găsesc îndurare.

Au zâmbit, m-au lăsat să plec şi în ziua următoare toţi din fabrică erau pe alei, de o parte şi de alta, să bată din palme, să-l aplaude pe şeful statului. Eu lucram la strung şi eram păzit de trei securişti ca să nu fac nicio mişcare şi să ies înaintea lui Ceauşescu să-i dau vreo scrisoare. După ce a trecut această vizită, a doua zi, colegii de serviciu au început să facă mare haz şi să comenteze că ieri doi oameni au fost bine păziți: Ceauşescu şi Traian.

O altă întâmplare este legată de moartea unui coleg de muncă, un băiat tânăr. Făcuse şcoala de maiştri şi a avut o moarte fulgerătoare – un atac cerebral sau infarct – şi toată fabrica a fost zguduită de această tragedie. În ziua înmormântării, cam jumătate din fabrică l-a condus pe ultimul drum. M-am dus şi eu cu colegii mei, nu numai pentru că îmi fusese coleg de serviciu, dar avusesem împreună lungi discuții despre Biblie. Pentru că îl văzusem interesat, i-am dat un Nou Testament. Dimineața, de regulă, el venea la serviciu la ora 6, cu o oră mai devreme decât începea programul, şi când eram în schimbul III mă găsea acolo şi îmi spunea ce a citit şi ce a înțeles sau mă întreba de ce era interesat. Ştiu că printre întrebările lui a fost şi Cum să-L primeşti pe Domnul Isus în inimă. I-am spus cum L-am primit eu şi am certitudinea că a făcut şi el pasul acesta, mai mult după viața pe care o ducea, dar îi era ruşine, fiind în poziția pe care o avea şi nu mărturisea decât pe ascuns. Mai ştiu că în fața colegilor el îmi lua apărarea şi le spunea că ce a făcut Traian ar trebui să facă toți.

A murit foarte repede, fără să fi fost bolnav de o boală mai dinainte ştiută. Pentru că locuia într-o comună foarte aproape de oraş şi familia lui a vrut să-i facă înmormântarea cu 5 preoți ortodocşi, tot satul a venit la înmormântare. O aşa mulțime de oameni nu am mai văzut până atunci. Cei din fabrică împreună cu cei din sat erau cam 4.000 de suflete.

La cimitir trebuia ca din partea colegilor cineva să spună câteva cuvinte. A venit la mine şeful secției, un inginer destul de isteț, și mi-a spus că în fața unei așa de mari mulțimi de oameni simte că i se încleştează gura şi că nu poate să vorbească nimic şi că să spun eu din partea colegilor câteva cuvinte.

M-am rugat scurt, am luat de pe trupul mortului o floare, m-am suit pe un mormânt care avea o placă de ciment deasupra şi, după o introducere legată de activitatea lui în fabrică – am spus nişte cuvinte frumoase pentru că a fost un băiat bun –, am ridicat acea floare deasupra şi am pus o întrebare:

– Poate că în inima dumneavoastră vă întrebați de ce a trebuit să moară un tânăr de 38 ani? De ce nu a murit un om bătrân? De ce un stejar aşa de tânar a trebuit să fie retezat? Ştiu că aceste întrebări sunt pe buzele tuturor şi aş vrea să vă răspund printr-o ilustrație.

Şi am continuat spunând:

– Un împărat avea o floare frumoasă şi aleasă şi pentru ea a angajat un grădinar. Primul drum pe care îl făcea acest grădinar era la această floare rară. Într-o dimineață, vede că floarea era ruptă şi a început să plângă. Atunci vine cineva şi îi spune: «Nu mai plânge pentru că floarea a rupt-o împăratul!»

După care le-am spus:

– Gigel era colegul nostru, prietenul nostru, şeful nostru, vecinul nostru. Pentru părinți era fiul, pentru soție era soțul. Dar mai înainte de toate acestea el este al lui Dumnezeu. Doar El are dreptul la viața noastră şi ne poate rupe când vrea. El este Suveran și de aceea este înțelept să ne punem acum întrebarea: „Unde ne vom petrece veşnicia?” Trebuie să primim prin pocăință şi credința în jertfa Domnului Isus iertarea de păcate şi viața veşnică.

Ştiu că în spatele meu erau aliniați cinci preoți şi nu le venea bine când spuneam toate acestea. Am vorbit foarte tare ca să fiu auzit şi am văzut interes pe fețele oamenilor. Dumnezeu mi-a vorbit şi mie după aceea despre câtă nevoie aveau oamenii de Dumnezeu. Cât întuneric există şi ce nevoie este de lumină! M-am rugat ca toți aceia să găsească mântuire pentru sufletele lor.

Cu aceasta închei capitolul fabricii, deşi am foarte multe amintiri care mi-au marcat zilnic viața de credință.

Ştiu că mă rugam pentru fiecare coleg care lucra pe maşini şi unelte, îmi câştigasem un oarecare respect şi simpatia multor oameni din fabrică, eram apreciat pentru munca mea.

Am primit har şi sănătate să pot munci ca să pot câştiga bani să-mi cresc cei cinci copii.

<= III. Primii paşi (4)

IV. Lupta cu viaţa =>