III. Primii paşi (1)
Prin anii ’80 am trăit alte întâmplări.
Cei de la serviciu au început să mă prigonească. Primul lucru pe care l-am observat a fost că cei care se converteau erau mutaţi la altă secție.
În şedințele de partid se discuta foarte mult despre mine. Eram considerat inamicul lor nu pentru că mă pocăisem, ci pentru că – spuneau ei – „pocăieşte şi pe alții.” Un coleg de-al meu chiar a primit sarcină de partid să stea pe lângă mine şi să mă convingă ce mare greşeală era să mă pocăiesc. Căuta argumente ştiintifice să mă lămurească, mi-a invocat chiar şi teoria evoluției. Eu de fiecare dată îi citeam din Cuvânt şi îi arătam adevărul lui Dumnezeu. În final, s-a dus la şeful lui şi l-a rugat să mă lase în pace „că la acest băiat credința i-a intrat în sânge”. I-a spus să nu mai trimită pe nimeni să mă lămurească pentru că aveam o putere de convingere încât aproape că îl atrăsesem şi pe el.
Într-o altă zi am fost chemat la partid în sala de protocol. Împreună cu mine a fost chemat şi maistrul, şeful meu. Nu ştiam de ce mă cheamă, dar bănuiam că era legat tot de credință. Încercările din ultimul timp mă făceau să mă rog încontinuu şi Îl rugam pe Domnul Isus să fie cu mine şi să mă ajute El să răspund cu cuvintele pe care să mi le pună El în gură.
Când am ajuns acolo am fost uimit de mobilizarea pe care o vedeam. Era o masă lungă şi în jurul ei era adunată toată conducerea, şefii de secții, secretarul de partid, primarul oraşului şi încă mulți alţii pe care nu-i mai văzusem. Se pare că erau adunați acolo din pricina mea, dar nu înțelegeam ce caut eu printre ei.
Venisem de la muncă şi aveam încă halatul pe mine şi mâinile mozolite de la strung.
De la aceasta masă văd că se scoală directorul şi începe discuția – ca şi când mi se făcea o mare favoare -, încercând să mă laude:
– Avem un băiat tânăr, cu multă ambiție, serios, foarte muncitor, nu întârzie de la serviciu, are inițiativă şi este foarte inteligent. De aceea, ne-am gândit să-l propunem pentru şcoala de maiştri cu durata de 2 ani, să aibă şi serviciu şi după-amiaza să se ducă la şcoală. O să-i dăm o secție în primire ca să-i aibă în subordinea lui şi pe tinerii ingineri care îşi fac stagiatura în fabrică. Ce ziceți, sunteți de acord?
Secretarul de partid al fabricii se scoală şi el de la masă şi vine spre mine şi mă întreabă:
– Ce zici de această propunere?
I-am răspuns că este foarte bună şi sunt de acord.
– Dar avem o mică problemă, îmi spune el, şi anume, din moment ce noi vrem să te promovăm ca să-ți crească şi salariul, şi poziția ta în societate, vrem să te propunem să intri în rândurile partidului comunist, că avem nevoie de oameni ca tine care să fie un exemplu. Vrem însă ca tu să renunți la statutul tău de pocăit, care nu-ți face cinste, nici ție şi nici nouă. Ai timp de gândire toată săptămâna. Gândeşte-te, vorbeşte cu soția ta şi ne dai răspunsul ca să ştim ce să facem.
Când să ies pe uşă, m-am gândit că puteam să le dau răspunsul pe loc şi nu-mi trebuia timp de gândire. Asta le-am şi răspuns, că nu-mi trebuia timp şi că ştiam ce gândeşte şi soția mea cu privire la credința noastră în Dumnezeu.
Le-am răspuns că accept propunerea lor, dar de Domnul Isus nu mă pot lăsa. Atunci au trecut la ameninţări. Au început să-mi spună că nu puteau tolera în mijlocul lor un element care aderă la secte religioase şi s-au gândit că din moment ce eu respingeam oferta lor generoasă, luau decizia să mă dea afară din serviciu, să-mi ia apartamentul cu 4 camere, butelia de aragaz şi să mă duc la pocăiții mei să-mi dea.
În acele momente mă rugam şi Îl rugam pe Domnul Isus să mă ajute şi să fie cu mine – şi de cele mai multe ori rămâneam uimit de ce cuvinte îmi ieşeau din gură pentru că imediat mi-a venit în minte ce să le spun. M-am apropiat de masa lor şi am ridicat amândouă mâinile în sus, le-am arătat că erau murdare de la strung şi le-am zis:
– Aceste două mâini mi le-a dat Dumnezeu ca să muncesc şi să-mi cresc cei cinci copii pe care îi am. Dacă îmi luați şi acest drept, ca să muncesc, eu de furat nu am să fur, dar aşa cum ştiți să faceți rău, aşa o să sțiți să faceți şi bine.
– Ce vrei să spui? – mi-a zis unul dintre ei.
Atunci am continuat:
– Ştiu unde locuiți fiecare. Dimineața mă duc la domnul director ca să le dați de mâncare copiilor, nu mie şi soției. La prânz, mă duc la domnul Barbu, secretar de partid, să dați mâncare la copii, nu mie şi soției. Iar seara mă duc la domnul primar. Le dați mâncare la copii şi pentru că aveți casa mai mare îi şi culcați. Eu şi soția ne ducem să ne culcăm în gară.
După ce le-am spus toate astea am ieşit pe uşă afară şi mă rugam încontinuu. Nu ştiam ce hotărâre urmau să ia cu privire la mine.
Maistrul, şeful meu, mi-a spus că după ce am ieşit din sală se uitau unii la alții şi nu ştiau ce măsuri să ia, cum să mă convingă să renunţ la credinţa mea.
Am văzut cum mâna bună a Domnului Isus era peste mine şi că nu m-a părăsit: nici nu m-au dat afară de la serviciu, nici apartamentul nu mi l-au luat şi nici butelia de aragaz.
Am continuat să lucrez şi să-L mărturisesc pe Domnul Isus şi ce a făcut El în viața mea.
